"O mamă, dulce mamă"...
de M. Eminescu
Mama; cel dintâi gângurit al pruncului când deschide ochii în lume; zâmbet și lacrimă și suflet asupra patului celui care va deveni încă un om; ochi pierduți pe căile celui plecat și așteptat să vie; mângâierea și alinarea celui necăjit; sprijin la nevoie și sacrificiu; chiot de nădejde pentru cel biruitor în viață.
Într-o însemnare autobiografică, poetul Cincinat Pavelescu scria aceste rânduri: "Cea mai mare parte din comoara sensibilității și imaginației poeților este moștenirea directă a sufletului delicat, blând și iubitor al mamelor."
Nu numai poeții și scriitorii, în general, ci orice om moștenește din partea Mamei fiorul sensibilității- dar scriitorii, ca purtători de cuvânt ai umanității, reflectă cel mai viu această latură și este firesc ca ei să o transmită, mai departe, prin creațiile lor.
De la Homer și tragicii greci la Lev Tolstoi și la Bernard Shaw și Ibsen la Hemingway, în literatura universală imaginea Mamei a căpătat o însemnătate deosebită. Este și cazul literaturii române, în care, de la îngânările de leagăn la orațiile de nuntă și de la acestea la bocete, folclorul românesc, în toate speciile sale, aduce un elogiu impresionant Mamei.
Duioase, sincere, exprimând direct sentimentul, cântecele, doinele, baladele, basmele noastre prezintă nenumărate înfățișări ale Mamei, care adunate la un loc formează acea inimă uriașă a mamei bune- drepte, hotărâte, necruțătoare, active- care caracterizează femeia- mamă din literatura noastră.
MAMA de GEORGE COȘBUC (fragment)
În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipește-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.
O MAMĂ... de MIHAI EMINESCU
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i,eu voi dormi mereu
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
MUMA LUI ȘTEFAN CEL MARE de D. BOLINTINEANU
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Un orologiu sună noaptea jumătate,
În castel în poarta oare cine bate?
-- Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste, mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărâmată.
Dar deschideți poarta... Turcii mă-ncongior...
Vântul suflă rece... ranele mă dor!
Tânara domniță la fereastră sare.
-- Ce faci tu copilă? zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a iesit
Și-n tăcerea noptii astfel a vorbit:
-- Ce spui tu, streine? Ștefan e departe;
Brațul sau prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... dușmanii zdrobiti
Cad ca niște spice, de securi loviți.
